Diafilm : Ispravile lui Pacala. La oi.



La colectia de diafilme de pe site-ul nostru adaugam astazi diafilmul : Ispravile lui Pacala. La oi, o ecranizare dupa povestea cu acelasi titlu de Petre Dulfu.
Scenariu : Lucia Drutu
Desene : Eugenia Boroghina
Montaj : I. Livadaru

Diafilmul scanat si transformat in fisier executabil poate fi downloadat apasand butonul de mai jos :


Povestea lui Petre Dulfu :

La Oi

Popa si-a tinut cuvântul. Pe Pãcalã l-a trimes,
Chiar în dimineata-aceea, sã pãzeascã oi la ses.
El s-a dus. si-n larg afarã, stând la umbra unui fag,
Scoase fluierul si prinse a cânta cu mare drag.
Iarã oile-mprejuru-i – parcã le-ncinsese-un foc –
Cum îi auzirã cântul, toate s-au pornit pe joc!
Când vãzu asa Pãcalã: – He-he! zise, bine-mi pare.
S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?
Nu l-as da pe-o tarã-ntreagã! Ãsta-i fluier fermecat,
Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însusi mi l-a dat!
Nu cânt încã tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.
Si sã mai vedeti atuncea turma mea cum va juca.
Apoi, dã-i voios nainte, cântã!... cântã!... pânã-n searã.
Iar oitele-mprejuru-i, ca nebune... tot jucarã.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scãpãtase,
Hai cu turma-i si Pãcalã, pe-ndelete, cãtre casã.
Rupte cum erau de foame si de joc, mioarele,
Pe cãrãri abia cu trudã îsi târau picioarele.
Popa, le-astepta-n portitã. – Vai de mine! mãi argate,
Ce-i cu oile acestea, de-s asa debãlãzate?
Sunt bolnave?
– As, stãpâne! nu-s bolnave... sunt trudite,
Cã pe câmp, în loc sã pascã, tot jucarã ca smintite!
– Ce spui! Ia sã vãd, mãnâncã? Dã-le-un brat de fân, bãiete!
– Sã le dau! grãi Pãcalã. Si din surã fân le dete.
Ele cum zãrirã fânul, prinser-a-mbuca de foc.
Popa a intrat în casã. Inima-i veni la loc.
„N-au nimic“, gândea-ntru sine.
Dar în ceealaltã searã,
Oile, de foame, late i-au venit acasã iarã.
Sear-a treia, moarte-aproape!
– Vai, vai!... mi se prãpãdesc!
Cum le-o fi pãzind el oare? Mâine am sã-l urmãresc.
Apoi ziua urmãtoare, când argatul iar plecã
Spre izlaz, în zori, cu turma, hai si popa, se sculã.
Dupã el tiptil se duse... între niste spini stãtu:
Iac-asa... sã nu mã simtã!
As! Pãcalã îl vãzu.
Si-ncepu cu foc sã cânte. Iarã oile-au lãsat
Iarba si-ncepurã jocul. Popa... a rãmas holbat.
– Uite, mã! Drãcia naibii! Pentru asta-mi vine darã
Moartã de flãmândã-acasã turma-n fiecare searã?
Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune si mai mare?
Numai ce se pomeneste, hop, si el, în sus cã sare.
Si sãrea, mãi nene, popa... si juca-ntre spini, sãracul,
Fãr’ sã vreie, hopa-tropa – de credeai cã-l poartã dracul.
Iar, cu fluieru-i, argatul face câtiva pasi nainte,

Se aseazã-n fata popii... Si sã vezi joc pe pãrinte!
Si sã fi vãzut în ochii lui Pãcalã bucurie,
Când în spini vedea cum popa: haina, barba si-o sfãsie?
– Ho! pãrintele strigat-a. Vrei sã cânti, bre, pânã mâine?
Nu-ti ajunge?
Iar Pãcalã: – Ce?... te mâniasi, stãpâne?
Popa-si îmblânzeste graiul: – Stãi, bãiete, nu cânta!
Ce vrei?... sã tot joc acilea, pânã sufletul mi-oi da?
As! Pãcalã, dã-i nainte! Cântã, cântã, si mai si!
Din cântat abia la prânzul de amiazã se opri.
***
Când soseste-acasã popa, zgâriat si zdrentuit,
Preoteasa-si face cruce. – Vai, pãrinte, ce-ai pãtit?
– Ce-am vãzut eu, dragã, nimeni n-a vãzut pe-acest pãmânt
Si pãtania de astãzi, n-am s-o uit... nici în mormânt!
Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-aratã,
Ci sub chip de om: vrun diavol, batã-l Precista sã-l batã!
Si-ncepu sã-i spunã toate: cum argatul a cântat;
Oile, când auzirã, cum s-au pus p-un joc turbat.
– Ba nici eu, cât sunt de popã, n-a fost chip sã stau pe loc:
Mã trezii – ca o sfârleazã – între spini jucând de foc!
– Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui asa povesti?
– Dacã n-am spus adevãrul, mâine mort sã mã gãsesti!
– Nu te mai jura degeaba!
– Cum, femeie, nu mã crezi?
Bine, lasã pân’ disearã, când s-o-ntoarce; si-ai sã vezi!
– Nu cred, nu... orice mi-ai spune!
Scãpãtase mândrul soare.
Preoteasa-n podul casei, cãuta niste fuioare.
Pân’ sã le adune toate, sã le facã legãturã,
Numai iacã si Pãcalã, hop! cu turma-n bãtãturã.
Popa l-a chemat nãuntru: – Ia stãi, si mai zi colea...
Vrea si dumneaei s-audã.
– Cine?
– Preoteasa mea.
Este-n pod. Ea nu mã crede, cum cânti tu de minunat. La început, Pãcalã nu vrea. – Sunt sãtul azi de cântat! Dar vãzând cã tot îl roagã: – Bine. Sã mai cânt oleacã! Popii, ca sã nu mai joace, stiti ce-i dete-n gând sã facã? De picioare douã pietre, cât bostanul, îsi legase,
Ba, se mai tinea cu mâna si de scaun si de masã.
Si când începu flãcãul a cânta, colea, de joc,
O chindie, o bãtutã, dintre cele mai cu foc,
Preoteasa, de fuioare sã-si mai vadã, se putea?
As! sub ale ei cãlcâie podul casei duduia.
Tupãia-n pod sus, mãi nene, din picioare preoteasa,
Tropãia, juca, sãrmana... mai sã se dãrâme casa!
Când vãzu asa Pãcalã, dã-i! In cânt si-a pus tot focul!
Si cu cât iutea el cântul, îsi iutea si dânsa jocul.
Pânã ce sã vezi? buimacã, tot jucând cu-nfierbântare,
Buf! cãzu din pod în tindã... si-a rãmas fãr’ de suflare.
– Vai, vai! Ce-mi fãcusi, argate?
– Pãi dacã m-ai pus sã-i cânt...
– Mã lãsasi fãr’ de sotie!
– De! s-o ierte Tatãl Sfânt!
Ce? te-ai mâniat, pãrinte?
Popa, tremurând de-amar,
Isi ascunse-n palme fata... trebui sã tacã iar.

1 comentarii:

Anonim spunea...

Incredibila initiativa. Nu-mi imaginam ca pot gasi diafilmele copilariei pe net! FELICITARI!

26 noiembrie 2013, 15:14

Trimiteți un comentariu